Theodor Alexandru Rădulescu s-a născut prematur, la 6 luni, şi cântărea 960g. A recuperat în cele două luni petrecute în incubator, astfel că, atunci când s-a înapoiat acasă, cu mama lui, cântărea puţin peste 2kg. Nu împlinise încă 2 ani când a început să meargă la grădiniţă. De la vârsta de 6 ani şi jumătate merge la şcoală. S-a integrat repede în colectivul clasei (unde mai sunt alţi patru nevăzători, alături de patru elevi văzători). Nu a existat nicio problemă de adaptare a lui la mediul şcolar. La vârsta de 4 ani a început să studieze pianul.

În scurt timp profesorul său a constatat că Theodor distinge cu exactitate orice notă şi tonalitate, ba chiar mai multe note obţinute prin apăsarea concomitentă a câtorva clape. Asta l-a ajutat să reproducă fără dificultate zecile de melodii pe care i le-a predat. Se pare că are şi o memorie a cifrelor foarte bună. Acum, Theodor continuă studiul pianului şi învăţă noi game, arpegii, armonii, elemente de teorie muzicală şi melodii.

Un articol dedicat lui Theodor şi publicat într-un cotidian de mare tiraj a convins-o pe directoarea Teatrului Naţional din Timişoara să-l invite – ca invitat special - în spectacolul „Seara de Crăciun” 2008, pregătit de TNT în parteneriat cu Opera Română din Timişoara. Acolo Theodor a cântat (pian şi voce) două colinde, alături de renumita solistă de operă, Daniela Vlădescu. Puţin înainte de a împlini 8 ani, Theodor a primit în dar un nai profesionist de la cunoscutul fotbalist Dorinel Munteanu. Naistul Nicolae Voiculeţ a venit la Timişoara special pentru acest eveniment organizat de clubul Lions din Timişoara, prin efortul lui Corneliu Vaida. Le mulţumim. Cuvintele muzicianului despre Theodor sunt imposibil de trecut cu vederea: „Sunt impresionat de harul lui, de ceea ce vede el şi nu vedem noi.”
Noi, părinţii, ne adaptăm continuu la problema lui şi încercăm să-i oferim cât mai multă bucurie pentru „ochiul interior”: muzică (de toate genurile, de la muzica tradiţională şi clasică, trecând prin muzica uşoară / pop, electronică şi jazz), concerte de muzică simfonică şi operă, sport (de la 7 ani Theodor ştie bine să înoate şi, o dată pe săptămână, merge la înot), excursii în natură, vizite „de socializare” etc. Credem că este deopotrivă de important să-i insuflăm lui Theodor dragostea pentru cultură, dar şi dorinţa de a-şi cunoaşte şi îngriji sufletul. Abia atunci nădăjduim să fie cu adevărat fericit: când desluşeşte singura fericire lăsată omului, aceea „pe verticală”, ca apoi să o dăruiască – „pe orizontală” - celor din preajma-i. Acestei fericiri, Lucian Blaga i-a dedicat un poem, Laudă suferinţei. Theodor l-a recitat la finalul simpozionului organizat, la Timişoara, în memoria celui care a fost şi este în inimile noastre, Părintele Teofil Pârâianu. Sunt, într-adevăr, atâţia semeni care „nu prea ştiu ce să înceapă-n zori cu suferinţa” şi „nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. De aceea, pentru ei, suferinţa e „întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pecete arsă cu fier”. Pentru ceilalţi, care învaţă sau au învăţat lecţia durerii (fără să devină acri, mizantropi, revoltaţi), ea este „sâmbure de cer”. Pentru Theodor (ca şi pentru noi, părinţii lui) acest poem blagian este şi o formă de rugăciune: „Tată, carele eşti şi vei fi, / nu ne despoia, nu ne sărăci, / nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă. / Alungă pe aceea doar care destramă, / dar nu pe-aceea care întăreşte / fiinţa-ntru fiinţă. / Fă ca semenii noştri, / de la oameni la albine, / de la-nvingători la biruiţi, / de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte / că există pretutindeni şi această suferinţă, / până astăzi şi de-acum înainte / singura legătură între noi şi tine.”

Fiindcă e predispus să-şi formeze tot felul de tabieturi, de repere temporale, Theodor e dezamăgit atunci când nu ajungem să respectăm „la minut” programul (cu detalii orare) pe care i l-am anunţat din timp. Atunci trebuie să venim cu explicaţii pentru întârzieri, contramandări etc. Sigur, nu are întotdeauna răbdare să asculte atunci când încercăm să-l debarasăm de unele comportamente stereotipe (de multe astfel de ticuri a scăpat), însă ceea ce contează pentru noi este că e deschis să înveţe, să asimileze, să cunoască, să înţeleagă. Problema, prin urmare, este a noastră: noi, părinţii, trebuie să fim mereu „proaspeţi” şi pregătiţi cu un program şi cu propuneri pe măsura aşteptărilor şi curiozităţii lui. Sperăm ca în viitorul apropiat Theodor să ajungă să folosească şi calculatorul, ce oferă şi nevăzătorilor posibilităţi infinite de informare.